Agricultura pe placul comuniștilor

 

Vă spune ceva „lupta de clasă”? Nu, nu e vorba de întrecerea între clasele de elevi ale unei școli. Ci e una dintre expresiile favorite ale comuniștilor. Prin „lupta de clasă” ei credeau că societatea nu putea progresa decât dacă oamenii exploatați i-ar fi alungat pe exploatatori. Din punctul lor de vedere, patronii de fabrici, marii bancheri și comercianți, stăpânii de moșii și în general toți cei care aveau avere formau o clasă aparte, care i-ar fi exploatat pe muncitori și pe țărani. Prin urmare, comuniștii le-au promis muncitorilor și țăranilor că le va fi viața mai ușoară deîndată ce va dispărea clasa exploatatoare, formată din „dușmanii de clasă”. Imediat ce au luat conducerea țării, comuniștii au și trecut la fapte. Pe moșieri i-au lăsat fără pământuri. O parte dintre acestea au fost împărțite țăranilor săraci, iar o altă parte a fost transformată în ferme de stat. Bancherilor, industriașilor și comercianților le-au confiscat clădirile, fabricile și tot ce au agonisit. Până și micilor negustori le-au confiscat magazinele. Toate acestea au devenit proprietatea statului condus de partidul comunist.

 

La sate, comuniștii au început să măsoare pământurile țăranilor și să îi împartă pe categorii în funcție de mărimea loturilor pe care le aveau. Ei foloseau unitatea de măsură numită hectar. Un hectar este suprafața egală cu a unui pătrat cu latura de 100 de metri. Țăranii care aveau pământ de cel mult 3 hectare erau considerați „țărani săraci”. Cei cu loturi între 3 și 5 hectare erau considerați „țărani mijlocași”. Iar cei cu loturi de peste 5 hectare erau considerați „țărani chiaburi”, adică bogați.

Mai erau și câteva sute de mii de familii de țărani care nu aveau pământ, numiți „proletarii satelor”. Aceștia își câștigau existența muncind pe la vecini, mai ales la țăranii bogați care nu aveau brațe de muncă suficiente în propriile familii. Proletarii și țăranii săraci erau nemulțumiți că aveau pământ mai puțin decât ceilalți și nu de puține ori pofteau la averile țăranilor mai bogați. Astfel, comuniștii i-au ademenit pe cei fără mijloace să intre în rândurile partidului comunist și să se întoarcă împotriva vecinilor mai înstăriți.

Mai mult decât atât, comuniștii le-au promis că se vor îmbogăți dacă vor înființa gospodării agricole colective. În aceste gospodării colective, țăranii își puneau laolaltă pământurile, animalele și uneltele, apoi lucrau totul împreună. Din recolta rezultată, o mare parte se ducea în fabrici și la orașe, iar restul se împărțea între țăranii așa-ziși „colectiviști”.

Sperând că vor avea parte de belșug, cei mai săraci țărani au fost primii care s-au înscris în gospodăriile colective. Doar că pământurile lor erau puține, la fel și animalele și uneltele, astfel că producția rămânea insuficientă. Observând acest lucru, comuniștii au folosit mai multe șiretlicuri. În primul rând, au luat de țăranii bogați cele mai fertile terenuri și le-au dat în schimb pe cele mai neroditoare. În al doilea rând, au găsit tot felul de motive să confiște unele și altele de la țăranii bogați, pe care apoi să le folosească în gospodăria colectivă. În al treilea rând, o parte din produsele cuvenite fabricilor și orașelor au fost lăsate țăranilor colectiviști, pentru a putea arăta că situația lor s-a îmbunătățit de când au intrat în gospodăria colectivă.

În primii ani, țăranii colectiviști se întorceau pe la casele lor cu căruțele pline de produse, spre mirarea vecinilor. Se făceau serbări, se cânta și se juca, iar membrii gospodăriei colective păreau fericiți. Maria Darie din Bârgăuani, jud. Neamț, își amintește:

„La început o fost ceva grozav. […] Cei mai necăjiți din sat mergeau călare pe camionul de produse, ca să se vadă cât le-o dat de mult. […] Veneau copiii cu câte un dărab de pâine la școală, era plină clasa de pâine, că le dădea de la colectiv; de-acuma gata, se înstărise, și părinții or început să se înstărească, ăștia necăjiți. Nu mai veneau cu tășcuță, începuseră să vină cu ghiozdane. N-o mai venit cu opinci.”

Dar cei mai înțelepți dintre țărani și-au dat seama că acest belșug e o păcăleală pusă la cale de comuniști pentru a-i convinge pe cât mai mulți să se înscrie în gospodăria colectivă. Cei mai destoinici dintre țărani au preferat să își lucreze singuri pământurile și nu au luat în seamă propaganda comunistă.

Doar că autoritățile comuniste nu s-au lăsat păgubașe. Au hotărât să le facă o grămadă de greutăți acelor țărani care nu se înscriau în gospodăriile colective, și au impus noi reguli, care mai de care mai severe. Cea mai apăsătoare era obligația de a preda statului cantități uriașe de produse, numite cote.

Cu cât țăranii aveau mai mult pământ, cu atât cotele erau mai mari. Iată o problemă de matematică: În anul 1950, guvernul comunist a hotărât ca țăranii cu 3 hectare de pământ arabil să predea 150 de kg din recolta de pe fiecare hectar, țăranii cu 6 hectare să predea 300 de kg din recolta de pe fiecare hectar, iar țăranii cu 9 hectare să predea 470 de kg din recolta de pe fiecare hectar. Dacă recolta de pe fiecare hectar e aceeași, să zicem 1.000 de kg, care țărani rămâneau cu cea mai mică recoltă pe un hectar muncit, după predarea cotelor către stat?

Cotele obligatorii nu erau doar din produsele rezultate în fiecare gospodărie individuală. Dacă un țăran cultiva pe lotul său doar grâu și porumb, el tot era obligat să predea cantități de cartofi, de fasole, de fân, de fructe și zarzavaturi. Apoi, era obligat să predea cote din produsele animalelor, în special lapte, carne și lână. Dacă țăranii nu aveau aceste produse, ei erau nevoiți să le cumpere din altă parte.

Pentru toate aceste cote, statul oferea un preț foarte mic. Uneori, prețul era atât de mic, încât cu banii rezultați nu le ajungea țăranilor nici să plătească transportul produselor până la centrul de colectare.

Comuniștii s-au folosit de sistemul cotelor nu doar ca să asigure cantitățile de hrană pentru locuitorii orașelor, ci și ca să le facă viața grea țăranilor care țineau încă la pământurile lor. Cu astfel de măsuri, se așteptau ca în fiecare gospodărie colectivă să intre repede tot satul. Doar că țăranii liberi s-au dat cu greu bătuți. În ciuda presiunilor, numărul de țărani colectivizați în primii ani de comunism a fost cu mult sub așteptările conducerii de partid și de stat.

 

Introducere: Cartea cu povești
Povestea 1: Cum trăiau țăranii înainte de comunism?
Povestea 2: Cine erau și ce doreau comuniștii?
Povestea 4: De-a șoarecele și pisica
Povestea 5: Viața în colectiv

Urmărește-ne pe

Copyright 2021-2023 © Asociația Memorialul Colectivizării din România. Toate drepturile rezervate.