Cine erau și ce doreau comuniștii?

Atunci, Lenin și tovarășii lui au pus mâna pe arme și i-au eliminat pe toți cei care se opuneau revoluției comuniste, instaurând, cum ziceau ei, o „dictatură a proletariatului”. Aceasta era de fapt o tiranie a unui grup restrâns de comuniști, care își subordonaseră întregul popor și îi „dictau” ce să facă și ce să nu facă.

În scurt timp, lumea și-a dat seama că deținerea în comun a proprietății nu era decât o minciună/iluzie. Moșiile, fabricile și mașinăriile ajunseseră de fapt sub controlul conducătorilor comuniști. Și doar comuniștii puteau decide ce se va face cu ele și cine va beneficia de pe urma lor. Iar, dacă cineva ar fi îndrăznit să se opună acestei noi ordini, comuniștii aveau la dispoziție o poliție secretă care îi aresta sau chiar îi împușca pe cei care criticau dictatura comunistă.

În anii care au urmat revoluției comuniste din 1917, Rusia și-a mărit puterea și teritoriul, devenind Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, sau pe scurt URSS sau Uniunea Sovietică. Apoi, după ce a ieșit victorioasă în Al Doilea Război Mondial, ocupând și România (care luptase împotriva ei), Uniunea Sovietică i-a ajutat pe comuniștii români să preia cu forța conducerea țării. Astfel, între anii 1948 și 1989, România a fost condusă de un regim comunist, care a urmat exemplul dictaturii comuniste ruse.

Ajunși la putere, comuniștii au început să dea ordine în stânga și în dreapta: ce să se producă, ce să se construiască, ce salarii să primească muncitorii, ce prețuri să aibă alimentele, cum să se comporte lumea, despre ce să vorbească și mai ales despre ce să nu vorbească.

A venit și rândul țăranilor. Pentru ei, comuniștii aveau un plan special. Credeau că, dacă ar lua toate proprietățile țăranilor (formate în primul rând din pământuri, animale și unelte) și le-ar pune împreună în gospodării colective, atunci producția ar fi mai bună și ar crește cantitatea de alimente care să ajungă în orașe, la oamenii care munceau în fabrici, la construcții și în birouri.

Această trecere de la gospodăriile și loturile de pământ ale țăranilor la gospodăriile colective controlate de comuniști era numită „colectivizarea agriculturii”.

Numai că dorințele țăranilor se deosebeau foarte mult de planurile comuniștilor. Din moși-strămoși, țăranii erau liberi să facă ce voiau cu pământurile și gospodăriile lor, și țineau la averea lor ca la propria viață, pentru că din roadele ei se hrăneau. Ei își dădeau seama că, deîndată ce vor intra în gospodăriile colective, vor pierde libertatea de a mai face ce doreau cu bunurile lor. În schimb, autoritățile comuniste se vor considera stăpâne și vor decide singure cum vor fi întrebuințate pământurile, animalele și uneltele țăranilor, puse la comun. Cum spunea un țăran / Constantin Darie din comuna Bârgăuani, județul Neamț:

„…Oamenii nu voiau să-și deie pământul. Pentru că așa or fost învățați din moși- strămoși, să stăpânească pământurile lor, așa cum le-or avut din moși-strămoși. Oricât de greu ar fi fost, țăranul nostru era învățat să-și stăpânească pământul lui [pe] care-l avea.”

Așa că țăranii nu se grăbeau să intre în gospodăriile colective, dându-le de furcă conducătorilor comuniști. Din 1949, de când a început colectivizarea agriculturii, și până în anul 1962, când s-a încheiat, pentru controlul pământului s-a dus o adevărată luptă între țărani și comuniști, așa cum vom vedea în continuare.