De-a șoarecele și pisica

Spre mirarea conducătorilor, țăranii nu prea se lăsau convinși de propaganda comunistă și nici nu credeau că munca în comun în gospodăriile colective ar fi dus la rezultate mai bune. Unii mai isteți bănuiau că belșugul pe care îl arătau vecinii lor colectiviști era menit să îi păcălească să intre în gospodăria colectivă. Așa că mulți au preferat să își vadă în continuare de pământurile și de tradițiile lor.

Comuniștii însă nu acceptau ca țăranii să facă doar ce le trece prin cap. De aceea, ei au făcut totul pentru a-i forța pe săteni să intre în gospodăriile colective. După cum am văzut în capitolul anterior, cotele de livrări de produse, care li se impuneau țăranilor liberi, erau destul de apăsătoare. Iar nepredarea lor la timp putea fi urmată de pedeapsa cu închisoarea. Dar mulți țărani au rezistat și în aceste condiții.

Atunci comuniștii au trimis echipe de agitatori, care îi chemau pe țărani în gospodăriile colective, promițându-le tot felul de avantaje. Aceste echipe mergeau din casă în casă și nu se lăsau duse până nu obțineau de la țărani cererile de intrare în „colectivă”. Ca să scape de gura lor, unii țărani plecau de acasă, sau se baricadau în gospodărie, sau găseau tot felul de motive să nu stea de vorbă cu oamenii partidului comunist.

Alteori, primarul, șeful de post (milițianul), președintele gospodăriei colective și alți activiști comuniști îi chemau pe țărani „să stea nițel de vorbă” într-un birou ferit de ochii lumii. Acolo, munca de convingere putea deveni violentă, cu amenințări și chiar cu bătăi. Țăranilor li se spunea că, dacă nu își vor înscrie pământurile în gospodăria colectivă, vor fi arestați, sau vor fi deportați (adică mutați forțat în altă regiune), sau copiii lor vor fi dați afară din școală. Preotul Pavel Filipescu din Ghigoiești (jud. Neamț) își amintește:

„Or fost copiii dați afară din școli, ai oamenilor cu stare, așa ca să-i forțeze să se treacă la colectiv. Dacă aveai o funcție și nu treceai la colectiv, gata. Preotul și învățătorul [care aveau pământ], dacă nu se treceau la colectiv, doctorul și absolut toți cei care aveau posibilități din astea materiale, erau scoși și duși. Și îți pierdeai serviciul pentru asta. Dacă s-o trecut la colectiv, își păstra funcția respectivă.”

În alte momente, pe la casele țăranilor liberi veneau echipe de bătăuși, sau se găsea vreun pretext să le fie confiscate unelte și animale. Iar în unele nopți, forțele de ordine (milițieni sau securiști) veneau să îi aresteze pe țărani și să îi ducă undeva unde erau supuși presiunilor și torturii.

Confruntați cu aceste abuzuri, țăranii liberi au început să protesteze. Unii vociferau, alții scriau plângeri, alții își spuneau nemulțumirile la cârciumă cu vecinii, iar în mai multe sate țăranii s-au revoltat și i-au alungat pe reprezentanții comuniști. Uneori, s-a dus vorba din sat în sat și întregi regiuni s-au răsculat.

Autoritățile comuniste au trimis imediat Miliția și Securitatea să potolească revoltele și să îi aresteze pe toți cei suspectați că s-au răsculat sau au vorbit împotriva regimului comunist. De obicei, comuniștii se foloseau de această ocazie pentru a da vina pe țăranii bogați („chiaburi”), motiv pentru care le confiscau averile, îi arestau și îi condamnau la închisoare. Cu pământurile, animalele și uneltele confiscate, gospodăriile colective își măreau producția, iar țăranii condamnați rătăceau după ispășirea pedepsei în căutarea unui loc de lucru.

Țăranii considerați vinovați pentru orice cuvânt sau gest negativ la adresa comuniștilor au fost arestați și judecați în condiții umilitoare. Apoi, în timpul condamnării au fost puși la munci extrem de grele, la spartul și căratul pietrei, la săpat de canale, la construcții de drumuri și de baraje. Înfometați și epuizați, unii dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit în închisoare. În fiecare an din perioada colectivizării (1949-1962), în temnițele comuniste se numărau cel puțin 4.000 de țărani condamnați.