Cum trăiau țăranii înainte de comunism?

Trecerea anotimpurilor i-a obișnuit pe țărani să cultive plantele și să crească animalele după un anumit ritm. Primăvara, arau și însămânțau pământul, curățau pomii și îngrijeau puii de animale. Vara, curățau plantele de buruieni și le recoltau pe acelea care au dat rod. Toamna, continuau să strângă recolta și făceau rezerve pentru iarnă. Apoi iarna stăteau mai mult prin case și țineau animalele în grajduri, ferite de frigul năprasnic.

Natura nu era întotdeauna prietenoasă cu țăranii. Capriciile vremii puteau aduce inundații, grindină, secetă sau îngheț. Iar dăunătorii și bolile plantelor și animalelor puteau deveni foarte distrugătoare. Țăranii s-au obișnuit cu astfel de pericole și au căutat chiar să se protejeze de ele. Crezând că aceste catastrofe naturale erau aduse de forțe spirituale, ei făceau ritualuri magice cu ajutorul cărora să readucă lucrurile la normal. De exemplu, când venea o secetă, țăranii și preotul satului se adunau să facă rugăciuni către Dumnezeu ca să aducă ploaia.

Timp de mii de ani, țăranii au trăit din roadele pământului. Plantele și animalele îngrijite de ei erau aproape singura lor sursă de hrană. De aceea, dacă o catastrofă naturală le distrugea pe acestea, ei ajungeau în pericol de foamete, de boală și chiar de moarte. Alteori, în trecut, armate străine sau tâlharii puteau să îi jefuiască de grâne și de animale. Iar boierii sau moșierii aveau dreptul să ia o parte mai mică sau mai mare din roadele muncii țăranilor.

De aceea, pe țărani i-a preocupat întotdeauna să aibă cât mai mult pământ și cât mai multe animale, în așa fel încât să fie suficientă hrană pentru toată familia. Doar că atât pământul, cât și animalele, necesită foarte multă muncă manuală. De aceea, copiii erau și ei obligați să muncească alături de adulți. De obicei, băieții erau trimiși cu animalele la păscut, iar fetele îngrijeau frații mai mici și curățau prin gospodărie. Când nu era de lucru pe afară, copiii lucrau în casă, la gătit, la țesut, la împletit și tot așa. Când creșteau, făceau aproape orice era nevoie, iar copiii lor urmau să facă la fel. Între aceste munci era puțin timp de joacă sau de învățat carte. De aceea, cei mai mulți țărani nu știau să scrie și să citească.

„Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; și eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul…” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Când copiii ajungeau la maturitate și se căsătoreau, o parte din averea familiei ajungea la noii însurăței. De aceea, pământul, oricât era de mare, se împuțina de la o generație la alta și nu era suficient pentru a hrăni animalele și o familie numeroasă. Cei mai mulți țărani au ajuns să aibă atât de puțin pământ încât fie mai lucrau pe la alții mai înstăriți, fie se duceau să lucreze la oraș, fie amenințau să se răscoale. Conducătorii României au vrut să evite răscoalele, așa că au luat pământuri de la boieri și moșieri și le-au împărțit țăranilor săraci. Acestor împărțeli li se zicea „reforme agrare”.

Nu toți țăranii o duceau greu. Unii mai harnici, mai descurcăreți și mai norocoși reușeau să strângă o recoltă atât de mare, încăt să poată vinde o parte din ea. Iar cu banii obținuți, puteau fie să cumpere mai multe pământuri, animale și unelte, fie să plătească educația copiilor. Acestor țărani bogați și educați li se mai zicea și „chiaburi” (cuvânt care provine din limba turcă și care înseamnă chiar „bogat”). Unii vecini mai săraci îi priveau cu admirație și le cereau sfatul și ajutorul. Alți vecini îi priveau cu invidie și așteptau prilejul să pună mâna pe averea lor.

Iată cum arăta satul tradițional românesc: cu țăranii obișnuiți cu greutățile vieții, cu momente bune și momente rele, cu multă muncă și cu multe lipsuri, dar cu împăcarea că așa era dat de Dumnezeu să meargă lucrurile.