Viața în colectiv

Văzând că o parte dintre țărani nu intrau de bunăvoie în gospodăriile colective, conducătorii comuniști (pe vremea aceea, Gheorghe Gheorghiu-Dej era șeful partidului comunist) au dat drumul unor campanii de colectivizare. În timpul acestora, toți activiștii comuniști de la sate au primit sarcina să obțină de la țăranii liberi cât mai multe cereri de înscriere în gospodăriile colective. De aceea, atunci au avut loc cele mai multe abuzuri.

După 13 ani de presiuni, de amenințări și de condamnări, în anul 1962 a avut loc ultima campanie de înscrieri forțate, în urma căreia conducerea comunistă a țării a declarat colectivizarea ca fiind dusă la bun sfârșit. Singurii țărani care au scăpat de colectivizare au fost cei din regiunile muntoase, greu accesibile, și cei care aveau pământuri atât de sterpe încât nici comuniștii nu le doreau.

În momentul înscrierii în gospodăria colectivă, țăranii cedau pământurile, animalele, mașinăriile și alte unelte agricole. Ele ajungeau în „proprietatea socialistă”, țăranii nemaiavând dreptul să le folosească după bunul plac. Cu lucrurile lor puse laolaltă, țăranii colectiviști formau echipe și munceau împreună în diverse locuri ale gospodăriei. Unii cultivau plantele, alții creșteau animalele, alții se ocupau de aprovizionare, de vânzarea și de transportul mărfurilor.

Odată cu trecerea anilor, statul a dotat aceste gospodării cu tractoare, cu combine, cu tot felul de utilaje moderne, și a adus tineri ingineri agronomi cu misiunea să organizeze lucrurile în așa fel încât să crească producția. Într-adevăr, producția a crescut, doar că ea continua să se ducă în depozitele statului și prea puțin se împărțea între țăranii colectiviști. Vorba Mariei Darie din comuna Ștefan cel Mare (jud. Neamț):

„La început o fost bine pentru o parte care s-o trecut, pentru cei necăjiți. Ei, după aceea, pentru ăștialalți – nu. Mi-aduc aminte de soacra mea, că lucra de dimineață până seara, și în ultima vreme aproape nu mai lua nimic. Nu mai făceau față. Statul lua tot.”

Uitându-se în urmă, țăranii au înțeles că la început a fost mai bine pentru că regimul comunist avea interesul să îi atragă pe toți sătenii în gospodăriile colective. Pe urmă, după ce toată lumea era sub controlul lor, avantajele au început să dispară.

Cu puținul pe care îl obțineau de la gospodăria colectivă, țăranii își mai completau hrana cu ceea ce cultivau pe micile loturi personale din jurul gospodăriei. Comuniștii le-au permis să dețină astfel de petice de pământ, cum ar fi grădinile și livezile din jurul casei. Dar nici așa nu se putea trăi prea bine, așa că tot mai mulți țărani, mai ales tinerii, au renunțat la munca în gospodăria colectivă și și-au căutat de lucru pe șantierele și în fabricile orașelor.

Regimul comunist investea foarte mult în dezvoltarea industriei, așa că întreaga țară era un șantier. Acolo unde se construia o fabrică, era nevoie și de locuințe pentru muncitori. Iar acolo unde era nevoie de muncitori, țăranii erau cel mai numeros rezervor de lucrători. În cei peste 40 de ani de comunism, generații întregi de țărani s-a transformat în muncitori și orășeni.

În scurt timp, sătenii se împărțiseră în trei categorii. Prima categorie era formată din țăranii care se ocupau doar cu agricultura, continuând să muncească zi de zi în gospodăria colectivă și prin propria gospodărie. A doua categorie era formată din țăranii care își împărțeau ziua cu lucrul în gospodăriile lor proprii și cu munca salariată în alte locuri, uneori la zeci de kilometri de casă (fiind nevoiți să facă „naveta”). A treia categorie era formată din țăranii care s-au mutat pe șantiere și în orașe și care veneau rareori în satele de baștină, mai mult ca să-și viziteze rudele.

Cu toate că pământurile nu mai erau propriu-zis ale lor, țăranii nu au uitat averile pe care au fost nevoiți să le dea gospodăriilor colective. Din anul 1990, după ce a căzut regimul comunist și proprietatea privată a fost restabilită, cei care mai trăiau au avut șansa să își recupereze pământurile.

Doar că lumea se schimbase atât de mult într-o jumătate de veac, încât nici agricultura nu mai era ce a fost, nici satele nu mai erau ce au fost, și multe pământuri au ajuns să fie lăsate în paragină sau să fie vândute. În secolul nostru, agricultura nu se mai face cu țărani a căror viață depinde de roadele pământului, ca odinioară, ci cu fermieri antreprenori, care în locul brațelor folosesc mașinării avansate.